Hic et nunc
Într-un timp, pe drumul Ierihonului, un om
Și-a văzut moartea cu ochii, odată,
Iar tu, cel ce citești, acum, rezemat de un pom,
Încă te mai întrebi dacă ieri l-ai văzut, în colțul unui hotel,
dormind, pe o dală de piatră...
Nu striga după un ajutor, era doar cu visele sale,
Înfrigurat și lipsit de puteri,
Într-o mare de lume, într-un oraș luminat, și nu o vale,
Cu trecători grăbiți, indiferenți, sirene și puzderie de mașini,
acompaniate de raideri
Ai crede că, pe acest drum al tău, el, în această lume, nu-i singur
Și, poate, speri că altcineva îl va privi cu alți ochi,
Dar ochii tăi, când văd primii luminosul azur,
Cărei bucurii i se-nchină?
Privilegiul acesta e pentru toți, căci a fost creat inimii și nu privirii,
Iar tu de-ai înțeles, nu trece, ca atunci, mai departe,
Oprește-te, ascultă-ți secundele firii
Și învelește-i sufletul plin de dureri, dându-le la o parte!
poezie de Alexandru Răduț din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Amalie Hauser
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre văi
- poezii despre visare
- poezii despre trecut
- poezii despre suflet
- poezii despre secunde
- poezii despre oraș
- poezii despre moarte
- poezii despre lumină
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.