Eminescu nemuritor
Într-o liniște profundă
Cum i-a fost dorința sfântă
Stă la margine de mare
Eminescu și ascultă:
Glasul codrilor și valul
Care trece prea grăbit,
Și privește cum copilul
Prin păduri s-a ratăcit...
Doar zburdalnic, mititica
Își mai netezește părul,
Să alunge depărtarea
În care se-ascunde dorul.
Când sub trestia cea lină
Stau pe foile de mure...
Își tot spun povești cu patos...
El, sărutul vrea să-i fure.
Iar când noaptea lin coboară
Și se sprijină pe lună,
Floarea albastră nu mai moare,
Eminescu o încunună.
Chiar de-n zbor trecut-au anii,
Poezia lui e vie
Ca o flacără nestinsă
Ce se scrie-n veșnicie.
Camelia Cristea
poezie de Camelia Cristea din Ferestre deschise, Editura Singur 2015 (10 ianuarie 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre timp
- poezii despre păduri
- poezii despre sărut
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre păr
- poezii despre poezie
- poezii despre noapte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.