Călătoarea albă

îmi plâng genunchii-o
doină călătoare
de muşc din plânsul
verii-n plină iarnă
şi-mi intră-n
carne-o ultimă ninsoare
când Dumnezeu decide
să mă cearnă

din lumi închise
traversând adâncuri
mă-ntorc la mine
printr-o-nrâurire
trec cu pofidă
umerii prin smârcuri
şi-mi curăţ
nuferii de clevetire

în carne flori de gheaţă
mi se-mplântă
prin coaste-s prinse
taine dureroase
subit lavinele
se iau la trântă
zobind
mitomaniile-oneroase

din coapse-n gleznă-o
apă curgătoare
pe trupu-mi salcie
de ierni legată
stă prinsă de
odgoane-n adăstare
cât minţile-mi sunt
aripi de fregată

în iarna mea
nu-i nici un pic de tină
plec amândoi
genunchi-n palma ta
înşirui vise-n izuri
de verbină
o călătoare albă-n
ierni de catifea

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!