Toamna

Toamnă grea, de peste veacul veacului,
Moartea şi-a bătut în mine cuiele.
Svârle de pe suflet haina dracului, –
Gândurile la văratec suie-le,
Ţipă sus, în ceruri, să ne mântuie,
Ploile, – netălmăcite şopote –
Singur, numai soarele, să bântuie,
Linişte ca după val de clopote. –

Murmurând în fumuri de descântece,
Arde-mi toate rănile iubirilor.
Viitorul pune-mi-l în cântece,
Iar trecutul lasă-l mănăstirilor.

Rupe toate sforile cuvântului,
Fă morman din jalnica paragină,
Arde tot şi dă cenuşa vântului,
Rând cu rând şi pagină cu pagină.
Vântul mi-o aduce de pe-o ramură,
Pe deasupra anilor şi-a sorţilor,
Smulse din trecut, ca dintr-o flamură,
Fire albe de mătasa morţilor...

– Haideţi paşi, bătătoriţi aleele,
Chiuind răsbit, ca la petrecere.
Zilele-mi bătrâna moarte iee-le, –
În curând vă veţi culca sub secere...
Că de când tot bat şi vântur lumile
Inima de-atâta bocet acră mi-i;
Ia-mi de mână sorţile şi du-mi-le
Să nu beie din paharul lacrămii.

Mi-or urzi cu vântul şi cu ploile
Gândul răvăşit pe drum, ca şetrele,
Dorul mort, rătăcitor ca foile,
Sufletul nepăsător ca pietrele

poezie celebră de Ştefan Ciubotăraşu din "Însemnări ieşene", Anul II, Vol. III, Nr. 2, 15 ianuarie 1937, p. 90
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!