Aurora

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu,
Ca un râu d'argint să varsă luminosul păr al tău
Peste drăgălaşii umeri, când răsari însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zâmbet şi cu mers uşor de fată.
Şi cum vii, o visătoare, rătăcind pe cer aşa,
Tu pierzi una câte una stelele din salba ta.

Te-ai împodobit, Frumoaso, cu tot ce-i frumos sub soare,
Şi Zâmbeşti cu ochii umezi de mărire şi splendoare,
Arătând şireată pieptul desvelit d-al tău veşmânt,
Şi din cer adânc lumina şi-admirarea pe pământ.
Norii-n calea ta cu vuiet speriaţi se'ndepărtează,
Ca tu-i biruieşti, Stăpâno, cu puterea ta vitează.

Cât esti tu de bună, Doamnă! Tu, cea cu alai de stele,
Faci cărările, frumoase presărând argint pe ele,
Pui vopsea de argint - pe vârful munţilor intunecoşi
Şi te legeni blândă'n carul înjugat cu tauri roşi.
Tu te lupţi prin întuneric cu-ntunericul, şi, plină
De puterea ta, lumina se renaşte din lumină.

Tu prin munţii cu prăpăstii ţi-ai bătătorit poteci
Si cu pieptul alb de fată luminând în cale treci,
Iar duşmanii tăi se-nchină şi se umilesc în cale;
Nu atât însă puterii, pe cât frumuseţii tale,
Când zăresc ieşind din umbră ochii tăi nebiruiţi,
Pieptul alb şi fruntea albă şi obrajii înfloriţi.

Te salut, frumoasă Doamnă, fiica cerului senin,
Inima tu mi-ontăreşte, că din inimă mă-nchin,
Ruga mea să-ţi fie-aminte, că din suflet eu trimit-o,
Şi când te întorci în ceruri, tu să nu te uiţi, iubito.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!