În fond, la noi, fiecare îl suspectează pe celălalt de prostie fără să stea deloc pe gânduri și fără să-și pună întrebarea respectivă și la adresa sa: "Oare nu cumva eu voi fi fiind în realitate cel prost?"
Dostoievski în Jurnal de scriitor (1873)
Adăugat de Iorgu Ioan
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba rusă. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Ru.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
Cartea "Le Joueur" de Dostoievski este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la Vezi citate despre prostie, citate de Dostoievski despre prostie, citate despre realitate, citate de Dostoievski despre realitate, citate despre gânduri sau citate de Dostoievski despre gânduri
1 Bulă [din public] a spus pe 1 ianuarie 2009: |
| Recomand acest citat inteligent, spre lectură, domnului Vasile Ghica. Jumătate din sentințele Domniei sale sunt lovituri de ciomag aplicate proștilor. Iar Domnia sa vede proști peste tot. Eu sunt Bulă. Îmi place să mă solidarizez cu proștii, fiind unul dintre ei. |
2 nimic [din public] a spus pe 4 martie 2009: |
| pai da Bula... |
3 Iulia Mirancea [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Și, iată, în sfârșit, un om care-l contrazice pe Boileau! Să mulțumești celui ce-ți recunoaște meritul, e o dovadă de înțelepciune! Să întrevezi un posibil poet în cel ce-ți admiră poezia, e adevărată artă poetică! |
4 daniel stanciu [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Iulia, fii mai explicita! Cum adica il contrazice pe Boileau? Te referi la citatul despre prostul admirat de unul si mai prost? Admiratia desantata si scepticismul tembel bazate pe incredere in sine si nu pe intelegerea lucrurilor sunt complementare. Un prost poate sa admire sau sa suspecteze ceva valoros in totala necunostinta de cauza. Sa zicem ca primul, cel care admira, e mai laudadabil, ca are sufletul mai bun. Dar, nici unul nici celalalt nu poate fi luat in considerare in calitate de evaluator (de homo aestimans). |
5 Iulia Mirancea [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Bineânțeles, la el mă refer în prima frază. Dar, de ce mă întrebați, eu mi-am expus părerea și acolo! Sigur că detest, ba nu: mi-e lehamite de "admirația deșănțată" despre care vorbiți, care, de fapt, are la bază, nu numai încrederea în sine ci, pur și simplu, slugărnicia, lingușirea! Dar, tot atât de adevărat este că, unii oameni (aceia invocați de mine subtil), nu pot (sau nu vor) să discearnă sentimentele de admirație dezinteresate, disprețuindu -le, în loc să le adune cu mare grijă la piept! Din nefericire, infatuarea e mai puternică decât orice auspiciu al modestiei! Ce ne rămâne, după ce vom pleca dincolo? Oricât de rimate, oricât de frumos așezate, ne vor fi fost gândurile lăsate posterității, nimeni nu le poate lua cu el ...! Cu el ia, doar ceea ce dă, din inima sa: recunoștința! Față de cei ce l-au admirat, stimat, respectat! Iubit! Ajutat să fie fericit! |
6 daniel stanciu [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Iulia nu luam nimic cu noi pe lumea cealalta. Important e ce lasam, nu ce luam. Un copil, un gest frumos, o carte, o gura mai putin in corul foamei familiale. |
7 Olga Popescu [utilizator înregistrat] a spus pe 29 mai 2012: |
| Imi place comentariul dvs.Domnule Stanciu pentru ca are foarte mult talc.(intelepciune) |
8 Iulia Mirancea [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Ba da, Daniel! E important, ce luăm cu noi! E important dacă vom avea ceva de strâns la piept, atunci când, ne vom pune mânușițele acolo! Dar, ce facem: ne prefacem că ne contrazicem? Eu spun, iată, că luăm cu noi, doar ceea ce dăm: "Un gest frumos"? Păi da, recunoștința; "Un copil"? Adică datoria perpetuării speciei, dar, e relativă, nu? Dacă i-am dăruit omenirii propriul călău?; "O carte"? Ad rem: vrednicia de a ne fi meritat spațiul și timpul, ca efemeride!; "O gură mai puțin"? Din păcate: dacă existența noastră, a însemnat doar pagubă în vistieria umanității ...! Dar, chiar fiind absolut de acord (și sunt), e dureros ce-ați spus (aș fi preferat să nu fi spus), pentru că, nu noi dăm această sentință! Nu dăm sentința supremă, dar, cât de mult am putea da, dacă tot venirăm (de unde?) până aci! Și atunci, cât de plini, am pleca înapoi! |
9 daniel stanciu [din public] a spus pe 29 mai 2012: |
| Iulia, raspunsul la intrebarea de unde venim e identic cu destinatia spre care ne trimit cei care, ca sa folosesc un eufemimism, ne antipatizeaza atroce. NU inteleg care ar fi problema legata de mostenirea noastra (our legacy), de "urmele" pe care le lasam in hoinareala noastra pe planeta albastra ca inima noastra cand ne gandim la "rostul" nostru in univers.a. Racaim colbul in care ne vom intoarce cu mai mult sau mai putin talent. Oricum vanticelul lin si racoros al uitarii va sterge desenele pe care le vom face. Repet, nu luam nimic cu noi. Fiindca moartea de expropriaza de tot. Putem cel mult sa ramanem o mica farama din sufletul cuiva care ne supravietuieste. Nemurirea e o continua stafeta. |
10 Iulia Mirancea [din public] a spus pe 30 mai 2012: |
| De acolo venim? Thank, Daniel! Tres bien! Atunci, NU înțeleg, care ar mai fi ideea despre "rostul nostru în univers"! "Râcâim colbul"? "vânticelul ... va șterge ..."? All right! Atunci, cum a progresat omenirea? Tocmai aici vă expuneți ipoteza inutilității? Acilea, unde, capul de afiș al mâzgălelilor noastre este munca celor "expropriați"? De ce expropriați? Își poate însuși cineva "our legacy"? Problema e alta: lipsa prețuirii din timpul vieții e "most horrible": Anghel Saligni, nu s-a bucurat de roadele muncii sale. Cel ce a cules roadele, a fost maiestatea sa (Carol al II-lea)! Și, uite că, fără să vreau, am ajuns la ideea mea: recunoștința! Recunoașterea din timpul vieții! Bucuria că, semenii îți prețuiesc strădania! Cu ea ne ducem dincolo, unde, nici "fărâma din sufletul cuiva", nici rememberul urmașilor, nu ne va mai fi încălzit ...! Never! |
11 daniel stanciu [din public] a spus pe 30 mai 2012: |
| Pai moartea ne ia tot. Fara sa improprietareasca pe altcineva. Un cadavru isi pierde calitatea de proprietar. Poeziile lui Eminescu nu-i mai apartin ipotesteanului certat cu pietaenele si cu falsii patrioti pentru simplul motiv ca dumnealui nu-si mai apartine. Ale cui sunt oare minunatele poeme: Luceafarul, Dorinta, Pe langa corcodusii impari? Ale cui sa fie? daca trebuie sa poarte un nume sa-i spunem: EMINESCU! Insa retineti: eminescu e un substantiv, nu o persoana. Moartea, politica si casnicia prelungita ne transforma din persoane in substantive. |