Joc de iarnă

Oraşul era acelaşi
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete şi decolorate
Pe străzile goale
Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceştia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,
Ivit în oglindă, faţă în faţă.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.

poezie celebră de Ionel Teodoreanu din La Porţile Nopţii, Editura Tineretului -1970
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!