Tangoul vaduvului

O, Necurato, de-acuma ai gasit
scrisoarea si-ai plans de furie,
mi-ai insultat a mamei amintire,
spunandu-i ba catea spurcata,
ba mama de borfas,
si ai baut de-acuma singura,
de una singura, ceaiul din amurg,
uitandu-te la pantofii mei cei vechi
si goi pe vecie,
si nu vei mai putea sa-ti amintesti bolile,
visele nocturne si bucatele mele
fara sa ma blestemi cu glas tare,
ca si cum as fi inca acolo,
plangandu-ma de tropic,
de febrele otravite care mi-au facut atata rau
si de inspaimantatorii de englezi
pe care inca-i mai urasc.

Necurato, intr-adevar,
ce noapte mare si ce pamant singur!
Am ajuns iar la dormitoarele solitare,
sa pranzesc in restaurante hrana rece si
sa arunc pe podea pantalonii si camasile,
in odaia mea nu-s umerase,
nici portrete pe pereti.
Cata umbra din suflet n-as da ca sa fii iar a mea,
si ce amenintatoare mi se par numele lunilor,
si vorba iarna ce sunet de toba lugruba are.

Ingropat langa cocotier ai sa gasesti mai tarziu
cutitul pe care l-am ascuns acolo de teama
sa nu ma ucizi,
iar acum as vrea sa miros pe neasteptate
otelul de bucatarie
obisnuit cu greutatea mainii tale si stralucirea piciorului tau:
sub umezeala pamantului, printre radacini surde,
din limba oamenilor el n-ar sti decat numele tau,
iar pamantul batut nu ti-ar pricepe numele
alcatuit din impenetrabile substante divine.

La fel cum ma chinuie gandul la ziua
limpede a picioarelor tale,
care zac intarite ca apele solare oprite in loc,
la randunica din ochii tai,
care traieste dormind si zburand
si la cainele de furie pe care il adapostesti in inima,
si suspin in aer cenusa si tot ce s-a distrus,
lungul, solitarul spatiu care ma inconjoara pe veci.

As da vantul marii nesfarsite
pentru rasuflarea ta intretaiata,
pe care in noptile lungi, lipsite de uitare, o ascult
cum se lipeste de vazduh ca biciul ce crupa unui cal.
Si pentru a te auzi urinand in bezna, in fundul casei,
ca si cum ai turna miere subtire,
frematatoare de argint, obstinata
as renunta oricand la corul de umbre pe care il am
si la zgomotul de spade fara rost,
pe care il aud in suflet,
si la porumbita de sange care-mi sta singura in frunte
strigand dupa lucruri duse si fapturi disparute,
substante ciudat inseparabile si disparute.

poezie celebră de Pablo Neruda
Adăugat de Andra
Votează! | Copiază!