M-am trezit
din nou neștiind cum au dat
de ritualul castelelor
prăbușite în uitare sub vânturi
și ploi și vijelii atomo
electrice descărcate de idioți
nici nu mai știu cât am stat
în somn în visare în așteptare
poate câteva sute de ani
oamenii au început să zboare
din nou fără frică în tovărășie
acum sunt în aparate de metal
nu mai au strălucirea în ochi
este un fel de pedeapsă
pentru fiecare suflet
râsul lor e nerușinat și arogant
toți dorm în castele înalte
de sticlă de oțel de beton
mai înalte decât piramidele
nu folosesc telepatia pentru a vorbi
între ei folosesc obiecte
se înmulțesc se bat cu arme care scot
flăcări peste tot
trebuie să le arăt ce-au pierdut
ce-au câștigat și să-i pedepsesc
mă voi strecura în gândul lor
în sufletul lor
o să-i fac nefericiți
îi voi îndemna să se ucidă
se vor extermina singuri
au în adn ticăloșia
o să profit de ea
sunt cruzi și jalnici
vor rămâne primitivi în vecii vecilor
am fost trezit să distrug
tot ce e viu și biped
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre suflet
- poezii despre somn
- poezii despre castele
- poezii despre înălțime
- poezii despre început
- poezii despre vânt
- poezii despre vorbire
- poezii despre visare
- poezii despre uitare
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.