Se lasă seara

Se lasă seara.
Umbre lungi ne acoperă ca o mantie de catifea,
Ferindu-ne de privirile indiscrete ale trecătorilor,
În timp ce vântul sprinţar îţi răvăşeşte părul despletit,
Ce cade în valuri pe umerii tăi de marmură albă.

Se lasă seara.
Dunărea se târăşte molcom la picioarele noastre,
Ostenită de această peregrinare fără sfârşit,
Iar gândurile tale curg odată cu ea spre zările infinite,
Unde cerul albastru sărută marea întunecată.

Se lasă seara.
E pace şi linişte pretutindeni în jurul nostru,
Căci lumea a obosit de atâta frământare zadarnică,
De atâta trudă, de atâta chin, de atâta speranţă,
Şi se pregăteşte de odihna cea sfântă şi binemeritată.

Se lasă seara.
Inima ta începe să bată dintr-o dată mai tare,
Poate de teamă, poate de uimire, poate de încântare,
Iar eu stau şi o ascult împietrit de emoţie,
Temându-mă ca nu cumva să îţi iasă din piept.

Acum e noapte.
Noi am rămas în acelaşi loc, unul lângă altul,
Ţintuiţi de pământ ca nişte copaci cu rădăcini adânci,
Dar sufletele noastre pure şi pline de fericire
Se îmbrăţişează năvalnic şi se înalţă grăbite spre stele.

poezie de Octavian Cocoş (6 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Votează! | Copiază!