Free solo

E soarele blând jucându-se
pe liniile fine de pe chipul mamei care mă-nfrânge,
un cântec de doliu plutind
printre casele albe,
punctuleţe pe piele, pernuţa înfiptă cu ace şi mi-e frică sau frig
sau de amândouă.

Trec printre oameni ca printr-un hol plin de manechine, forme lucioase şi reci, unisex.
În mintea mea luminiţele se sparg pe rând,
îmi mor micile fericiri.
Nu-i aproape nimic rămas aici de care să mă agăţ,
fac free solo pe un perete aproape drept, caut micile crăpături de pe inima ta unde să strecor o frânghie de susţinere.

Oraşul în care am crescut nu va fi acelaşi
în care o să trec
de partea cealaltă a ceea ce nu cunosc şi mă sperie,
îmi promit, în autobuzul de seară,
cât totul se întunecă din mers, se cutremură un pic şi mă sfidează.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!