Candori cărunte

Cine-ar fi zis că-i un simbol
sărutul tău strivit pe sânu-mi gol?
Că fac din şoapte calde, dicţionar,
iubitul meu, cu tâmple de cleştar?

Cine-ar fi zis că, timpul, poate ţese
mătăsuri grele, din crâmpeie-alese?
Când ploaia sfântă'n ultimul hotar,
cădea discret, pe-amarul din amar?

Cine-ar fi zis, concav şi-atemporal,
când trupurile ni-s amonte şi aval,
că-ntr-o beţie, de mişcări duioase,
vom fi doar sânge, clocot, coapse?

Cine-ar fi zis că-mi caut mântuire,
spovadă nudă'n, vatra-ţi, de iubire?
Când sub puterea lunii'n, dor tăcut,
eram mătănii, rupte-n aşternut?

Cine-ar fi zis: apus şi ploi şi toamnă
n-ar fi ştiut c-ambrozie înseamnă.
Şi-atâta importanţă are, cel şi cine,
reface templul trupurilor din ruine!

Cine-ar fi zis, c-ades, mă-ntreb
de ce-ntr-o urmă de sărut cochet,
înşirui frunze de amurg, apocromat,
într-un poem, de doruri blestemat?

Fragilitatea mea'n, şuviţe-albastre
a înflorit scântei sub mâini sihastre.
Şi-s luntre, ori de câte ori eşti punte,
îndrăgostită de candorile-ţi cărunte.

Cine-ar fi zis, dragostea mea,
că-n fruntea aşezată-n palma ta,
vor sta atâtea limpezi străluciri
lumină'n val şi voaluri de psaltiri?

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!