Când se naște poezia, ca o doină-n pânza iei...
De beția poeziei și de freamătul pădurii
N-am să scap o veșnicie,-mi va rămâne-n cerul gurii
Gustu-acela de departe, ce în trup mi se strecoară,
Ca un ieri cu fremătarea fricilor de primăvară,
Când mă răscolește versul, ca un vierme de mătase
Și poemele se-ncuibă pe sub piele și în oase.
E-o durere-atât de dulce, când o rimă, carnea-mi frânge
Că îmi cântă-n ochi zăpada, înroșindu-se de sânge.
Ce delir valsează-n mine, cu extazul nebuniei
Când se naște poezia, ca o doină-n pânza iei!
Plânge frunza de mesteacăn, ce atinge ceru-n grabă
Și răspund numai în versuri, ploii care mă întreabă,
Cum și unde-și cerne muza mierea în cuvinte-alese
Și de ce se lasă ele, doar de gura mea, culese?
Poate-n lacrima tăcerii, a-ncolțit un bob de vină
Și-au înmugurit cuvinte în albastrul din lumină.
De albastrul poeziei și de verdele pădurii
N-am să mă mai satur, Doamne, doar să mi le-nghită furii.
Și blestem pe Tisiphona, pe Alecto și Megera,
Să le moară șerpii-n plete, ciugulindu-le acera...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre poezie
- poezii despre versuri
- poezii despre gură
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vinovăție
- poezii despre viermi
- poezii despre verde
- poezii despre tăcere
- poezii despre trecut
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.