Femeie... e toamnă!
Și plânge pădurea, cu lacrimi ce curg
Pe albe poteci împânzite cu frunze
Câtă durere poți duce femeie
Ce toamnă tăcută și plină de stele!
De ceri întunericul să fie lumină,
Pașii îi lași să alerge prin ploaie,
Suferi tăcută fără să-ți pese,
Ce toamnă femeie, ascunsă în umbră!
Și vântul te strigă cu voce nebună,
Perdelele albe sunt trase, dar mute,
Răspunde femeie, deschide
fereastra
Să intre în casă toamna ce plânge!
Cu plete pe umeri si rochie de vis,
Femeie ești lacrimă scursă-n povești
Iubirea adu-o la tine la uși,
Ca toamna fugară ce nu poți s-o uiți!
Mă iartă, mă iartă de îți greșesc,
Visul femeie se-oprește aici,
Cu galbene frunze lipite de geam,
E toamna târzie, dar plină de har!
poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre toamnă
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânt
- poezii despre voce
- poezii despre tăcere
- poezii despre rochii
- poezii despre păr
- poezii despre păduri
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.