Ceasul al treisprezecelea

O, Viaţă, Viaţa mea,
corolă de lumină dintr-o stea,
cum aş putea să-ţi mulţumesc
pentru tot ce-mi este omenesc?
Pe braţe de zefir m-ai legănat,
prin poieni cu bujori m-ai preumblat
dar şi munţi de piatră seacă mi-ai ordonat
să escaledez în zori şi pe-nserat,
fără a scrâşni sau lamenta,
căci doar aşa puteam a învăţa, lecţia ta...
Şi câtă bucurie tu mi-ai dat,
nu-ncape-n universul peste mine aplecat...
Cu tine de mână până la Cer am zburat,
sufletul cu zâmbete mi-ai mugurat,
dar tot tu mi-ai trimis pe-alocuri,
furtuni cu bolovani şi focuri,
să-învăţ a depăşi ce-i greu...
Pe-un colţ de semilună, stau... tot eu.
Înţelepciunea ta mi-ai dăruit,
pe drumu-mi scris am stăruit
în urma mea să las miros de flori
pentru acei ce vor veni în zori...
Şi-atunci, când ceasul treisprezece va suna,
o diademă de lumină-mi vei dona
şi morţii, umbra ta, mă vei preda.
Cum pot eu Viaţă, Viaţa mea
să-ţi mulţumesc pentru ce-a fost şi va urma?
Poate senină s-aştept a mă schimba în stea
în acel ceas, al treisprezecelea.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!