Bricele

Eram în hotărâre de fabuli să mă las,
E grea această cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strânge nepotului avere,
Ce vrea de la el cere.
Aşa un unchi al meu,
Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice,
Prin testamentul său
Mă leagă ca să public o fabulă de brice;
Plinesc a lui voinţă ca sfântă datorie.
El îmi spunea c-odată, într-o călătorie,
Stând sara la popas,
Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas.
Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,
Cu pace-au adormit.
A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul său prieten văzu în altă stare.
Acesta la o masă-n oglindă se uita
Şi-aşa de greu ofta,
Că îţi venea a crede
Că-n ea pieirea-şi vede.
— Ce-ţi este, frate dragă — îi zise unchiul meu —
Au nu cumva ţi-e rău?
— Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,
Că trebuie să mă rad
Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad.
— Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?
— E prea adevărat,
Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite.
— Apoi nu-i de mirat,
Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune
Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat
Decât cu cuţitoaie
Ce pielea ţi-o despoaie.
A unchiului idee ca să v-o lămuresc,
Rog să luaţi aminte:
Că unii se feresc
De oamenii cu minte
Şi sunt mai bucuroşi
De cei la cap cam groşi.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!