Glin

Rară ploaie cădea.
Era o ploaie
de o calitate rară, vă spun,
fină, ultra fină,
de o rară transparenţă,
de un aer uşor trist,
de un imens rafinament.
Glin, glin,
ploaia rară cădea.
Poate cad tot aşa
cristalele de
Boemia.
Şi ele au acest son cristalin,
glin, glin,
intrând în pământ,
la împărat de pământ,
la
Greul
Pământului.
Şi viermii
de o strălucire vâscoasă,
viermii
care au dat de mărul cel bun,
glin, glin
sună a lor cantilenă, vă spun.
Şi fulgerul cade aşa,
încrucişând sabia.
Şi clipa dacă mai trece
ca un soare sumbru
voi asfinţi,
vai de mine, mort voi mai fi,
fără amintire, fără istorie,
în castelul meu interior
dezbrăcat de glorie,
în pădurea
dezbrăcată de frunze,
cu palid nimb
în întomnarea iluzorie.
Îmbrăcaţi pe cei goi,
rătăciţi, rătăciţi
pe stradela cu numele
de ţi se face frig.
Este un sacrilegiu
apariţia lor,
a rătăciţilor
pe zgribulita stradelă
cu schelete calcinate de frig.
Daţi-le haine de fier,
daţi-le botfori de fier.
Ploaia nu mai sună lin
al său lamento, glin, glin.
Cade acum
o ploaie de fier,
o ploaie monumentală,
ca un uriaş giuvaer.

poezie celebră de Emil Botta
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!