Copilul nostru

îmi amintesc cum făceam noduri batistei
să nu uităm că suntem
şi că am zburat pe deasupra lumii cândva
ţinându-ne de mână

lângă sobă bunica torcea fire de aur
sau împletea aripi de înger
la fereastră
maică-mea ţesea ştergare de borangic
pe care le împăturea frumos
în lăzile de zestre
pentru cele două surori
care aşteptau să crească
şi să se mărite

în casă mirosea a busuioc
a boabe de porumb fiert
a cartofi copţi pe plită
şi a mere ţinute în fân
aduse de la bunici
de la munte

tu îmi brodai pe umeri crini
era o iarnă cumplită
şi nu ştiu cum se întâmplă
dar numai ninsori se înfăptuiesc
la mine în suflet

pe cer nu mai sunt stele
se mai aude câte un înger căzând
lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape
lacrimi grele de plumb
e atâta singurătate în aer
şi atâta durere în trup
pe mine mama nu m-a născut pe pământ
a scormonit în crug cu disperarea
omului hăituit
cu laptele şi sângele din ţâţe şiroind
ce mamă am avut!

tata şi-a făcut mai întâi o cruce mare
şi-a dat apoi cu cuşma de pământ
în loc de picioare
am fost născut cu rădăcini adânci
pe care repede le-am prins de pietre
să nu mă poarte vântul pe sub duzi

– cum ni se scurge umbra printre degete
până în suflet
se face întuneric
mai poţi însângera din dragoste iubito?

din noi a mai rămas o carte de versuri
stropi de lumină şi mult întuneric
copilul nostru

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!