Două maluri..

(în stil basarabean)

Când toate câte-au fost nu vor mai fi,
când n-a mai fi "atunci" şi nici "acum",
şi tot ce-am fost aiurea va muri
şi va pleca pe ultimul său drum,

Mă va petrece soarele - n amiezi,
( îl vreau niţel iţit de după nori),
mă va petrece capra cu trei iezi
şi stol de corbi ( de-acei nemuritori ).

Se vor opri ai mei cu poduri şi pomeni,
o mâţă neagră la o margine de drum,
se va ruga pentru pentru un boţ osoieni
ce va renaşte iar, ca pasărea din scrum...

În buzunarele sicriului averi
vor zornăi o melodie cristalină,
ce răsuna, adeseori şi nicăieri,
la geamuri căptusite cu surdină...

Vreo trei băbuţe,(care m-au iubit
în anii pubertăţii inedite),
şopti-vor: Doamne, iartă-l c-a greşit
un pic doar... Să ne facă fericite...

Iar restul, celor cărora le-am fost
indiferent până la pânze albe-n zare,
vor zice: Doamne iartă-i viaţă fără rost
şi-şi vor aprinde lumânările din soare.

Prietenii vor revarsă puţin divin
şi vor sorbi imensitate din pahare,
-ei ştiu că viaţa mea a fost un chin
şi simt în sinea lor cum îi mai doare...

Grocherii mă aşteaptă. Îi auzi?!
Se huiduiesc cu jumătăţile de gură:
Vezi, colaceii de pomană sunt cam cruzi
şi carnea de mieluţ aduce-a zgură!

Ne mai oprim odată. Porţi de lemn
stau ca o vraişte deschisă şi opacă.
Părintele ceteste mai solemn
şi plânge-o rândunică sus pe-o cracă.

Şi iată-mă ajuns lângă mormânt...
Stau maluri înfoiate de argilă
ce vor să mă cunoască - cine sunt
şi dacă-s scump şi bun şi mult în chilă...

Iar eu... sicriul meu... cu-averi agonisite,
băgate-adânc în fund de buzunare,
coboarâ între maluri hămesite
de foamea veşniciei temporare.

poezie de Iurie Osoianu (19 iunie 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!