Leagăn de credinţă

Sânul tău, femeie,
alb şi roditor
Leagăn de credinţă,
de iubiri izvor,
Lapte de-nceput
şi de nemurire,
Taină-i de dureri.
Şi de fericire.

Ochii tăi, femeie,
candele-n destin,
Feştile de doruri,
c-ulei de suspin,
Taine-şi înteţesc,
cu subînţelesuri,
Freamăt când accepţi,
ca să te împresuri.

Mâna ta, femeie-n,
fine brăzdături
Conturează vieţii
line-nchegături,
Din copil, femeie
ori bărbat ridici,
Să rămână lumii,
rostul tău, pe-aici.

Mersul tău, femeie,
drept şi îndrăzneţ
Căilor-nainte,
fără prejudeţ,
Se-opreşte doar,
cât să îngenunche,
La icoane sfinte,
trecerii pe muche.

Inima-ţi, femeie,
luptă ea cu ea,
Câteodat' i-e bine,
alteori n-ar vrea,
Dar socoate mintea
mizele din pot
Şi-ţi răzbeşte rostul:
Hai că pot! Mai pot!

Iar când vine vremea
să te odihneşti
Firele-nălbirii
le nesocoteşti
Sâni, priviri şi mâini,
par a-ţi fi străine,
Şi adormi zicând:
Mâine fi-va bine!

Mersul tău de mâine
s-a oprit... mai ieri.
Pruncii tău te strigă!
Nu eşti nicăieri!
Când şi când se-opresc,
cât să îngenunche,
La icoane sfinte.
Trecerii pe muche.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!