Suflet arestat

Veniţi să-l judecaţi! Are zăbrele!
Mi-e sufletul în temniţă închis!
Râzând, i-am pus cătuşele prea grele,
De ale sale fapte m-am dezis.

Tăios l-am acuzat, prea des plângea
Pentru orice făptură trăitoare
Pe-acest pământ. Mâhnirea îl durea
De era om... sau animal... sau floare.

Că e prea trist, adesea îi spuneam...
Visam să râd cu el... sau să dansăm.
Însă şi-n bucurie ne minţeam
Când el voia atât doar: să visăm.

Nu mă lăsa să-i uit pe-ai mei părinţi,
Care demult spre Ceruri au plecat,
Mi-i amintea cu lacrime fierbinţi...
Off! Nu era vreodată împăcat!

Nu îmi zicea s-alung în nepăsare
Iubiri pierdute, care m-au rănit
Dar mi-amintea, cu slove curgătoare
Din dragoste, ce mult a suferit.

Mă îndemna s-aştern pe o hârtie
Tot ce dorea, visa, iubea, credea.
Dictându-mi, îmi spunea că-s poezie
Vorbele înşirate la cafea.

Spera că îi voi fi mereu supusă,
Că-l voi lăsa oricând să îmi dicteze.
I-am arătat că nu mai sunt dispusă
Ca, după al său plac, să mă trateze.

L-am arestat acum şi nu mai poate
Să mai pătrundă-n ale mele gânduri
Nu i-am lăsat vreun drept la libertate!
Şi totuşi... cine-a scris aceste rânduri?

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!