Nemărturisirile - II

Te întâmpin în praguri de rouă
Să ne întrupăm în Sf. Trăime;
Tu, fragilitate; eu, dorinţă...
Tainele devorând din suferinţă!
Te strig dincolo de infinit
Sorbindu-ţi lacrimi din petale;
Sunt cel cui miezuri de iertare
De nimeni niciodată făgăduit!
Te invoc din bunătatea acestei lume
După fapte şi după înfloriri lăuntrice;
Tu mă înzideşti în metafore ardente
Şi pui peste aripile mele tone de plumb!
Te simt amarul meu cel mai dulce,
Veninul clipelor netrăite mă muşcă mereu;
Îngenunchiez şi plâng în fluide icoane...
Spune-mi, Viaţă, de unde să Te mai strig!
Doamne, fii bun! Mă iartă azi de toate!
Mi-s tulbure gratiile de singurătate...
Am învăţat a înţelege din griji şi din nevoi,
Dar nu pot Viaţă trăi nicicând fără de noi?!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!