Flori pentru domniţă

Flori pentru domniţă

La castelul dintre brazi, cel ce-i construit pe stâncă,
Pe sub cerul înstelat, luna-l luminează încă.
De-l priveşti din depărtare totul pare amorţit,
O bucată de poveste, numai bună de citit,
Dar dacă urmezi cărarea care duce la castel
Ai s-auzi, de te apropii, cum cântă un menestrel.
Şi acum, ca altă dată, a venit din depărtare
S-o încânte pe domniţă fiindcă azi e sărbătoare,
Mai ales că-i singurică şi pentru că e ziua sa
Ce dar poate să îi facă? El, nimic, doar i-o cânta...
Până s-o trezi domniţa şi-o ieşi iar la fereastră,
Menestrelu-şi aminteşte cum plângea domniţa noastră,
Fiindcă ani şi ani la rând zmeul cel cu vocea groasă
Îi furase tinereţea şi-o ţinea închisă-n casă.
Şi nu doar închisă-n casă, c-o-ncuiase în iatac
Şi pentru a fi mai sigur, aruncase cheia-n lac!
Astfel, anii au trecut, dar privind pe o fereastră
Ea vorbea numai cu vântul şi cu luna..., doamna noastră...
Mai vedea din când în când soarele când apunea
Iar atunci, domniţa tristă, parcă se mai lumina.
La balconul ei veneau, rând pe rând, mici rândunici
Ciripind, cărau crenguţe ca să-şi facă cuib aici.
I se aşezau pe umăr şi o ciuguleau cu drag
Când domniţa se trezea şi se arăta în prag.
Când lucrau la cuib de zor şi îşi adunau crenguţe,
Aduceau în ciocul lor şi pământ dar şi seminţe.
Şi aşa, în timp, domniţa, printre gânduri şi fiori,
Pe balcon crescu, în glastre şi făcu un rai de flori.

Uşurel, pe nesimţite, luna s-a pierdut în zare
Iar pe cerul albăstrui, dintre stânci, se naşte-un soare
Galben, ca un glob de aur, falnic şi strălucitor,
Îşi împrăştie căldura când pe cer urcă uşor...
Şi din amorţirea nopţii, la castelul linistit,
În lumina dimineţii, păsările s-au trezit
Aranjând de zor penajul, gureşe şi şugubeţe
Fac o larm-asurzitoare precum nişte precupeţe!
Lângă zidul de la poartă, într-un colţ, pe la castel,
Păsările-n zarva lor, l-au trezit pe menestrel.
El îşi ridică privirea către singura fereastră
Unde-o să apară iarăşi la fereastră, doamna noastră.

Uite-o, a şi apărut! Parcă florile-i zâmbesc
Când se-apropie de ele şi în felul lor vorbesc:
"Ce frumoasă eşti, stăpână, uite um te-ai primenit
Parcă tu ai fi o floare, uite cum ai înflorit!
Iară rochia îţi curge fină şi frumos brodată
Peste trupul tău micuţ, parc-ai fi încă o fată!
Uite cum joacă mătasea! Uite cât este de fină
Că abia-ţi ascunde nurii când te mişti ca o felină!
Geaba vrei să o ascunzi, când mergând şi-abia păşeşti,
Glezna-ţi fină, delicată, fiindcă n-ai să reuşeşti!
Nu roşi, că prinzi culoare mai frumoasă şi uite, vezi
Care dintre noi e floare? Tu sau noi, spune, ce crezi?
Haide, vino şi-ţi alege dintre noi şi-mpodobeşte
Părul tău cârlionţat, negru, care-ţi străluceşte!
Dacă vrei o floare albă, pune-n cap o margaretă
Care îţi va lumina coafura ta cochetă!
Poate vrei un fir de crin, cu miros îmbătător,
Care să îţi parfumeze trupul tău îmbietor!
Ori poate pe păru-ţi negru, un mănunchi de flori de maci
Ţi s-ar potrivi mai bine o cunună dacă-ţi faci!
Vrei narcise, lăcrămioare, panseluţe, trandafiri?
Poţi să ne-mpleteşti pe toate, în cosiţă, fir cu fir!
Astfel, florile din glastră, doamnei noastre îi vorbesc
Oferindu-se cu drag, fiindcă tare o iubesc!
Menestrelul o priveşte murmurînd un cântecel
Sub balconul plin cu flori, printre stânci, la un castel.
Soare, cântec, păsărele, flori şi fluturi la balcoane
O-nsoţesc pe doamna noastră şi pe voi, frumoase doamne!...

poezie de Florentina Mitrică (24 aprilie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Votează! | Copiază!