Poemul I

no man's land
locul unde ochii tăi
înghit tot întunericul
din încăperi
şi unde şoaptele mele
au tapetat pereţii
de la etajul trei
iar poemele îmi sunt cuvinte grele
reci
fac ţurţuri la sprâncene
şi păsări rele
se desprind din ferestre
una câte una
până se umple cerul

mai nou
tot felul de viruşi
în armuri de oţel
şi flegme
bântuie spaţiul
şi ne seceră ca pe spice
biete oi încolonate
spre modernele abatoare
mulţi dintre noi stăm ascunşi
în găuri de şarpe
conectaţi la wireless
şi ne îmbărbătăm unul pe altul
de pe smartphone-uri performante
tablete calculatoare
ne urăm Doamne ajută
spunem rugăciuni împreună
murim sufocându-ne din teamă
dar Doamne cum ai putut?

casele răzleţe mitraliază câmpul
câţiva câini sălbăticiţi
se preling
pe linia care împarte cerul
în cerul tău şi partea mea de suferinţă
să nu plângi
să nu râzi prea tare
altfel se va întoarce prăpădul
inorogul cu cornul lui de aur
şi ne va străpunge pieptul
şi multă uitare ne va creşte
amar pe tâmple sau pe piept

eu mi-am adus un scaun
pe care să se aşeze noaptea
apoi să se uite la mine
o viaţă întreagă
într-un sfârşit
i-a făcut loc morţii
care mă priveşte
cum mă zidesc singur
în pământul tare
care duhneşte
a veşnicie

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!