Tumult existenţial

Când din trecut în minte îmi revin
prea multe amintiri care m-apasă,
mă simt pierdut pe un tărâm străin
de unde-aş vrea să mă întorc acasă.
Şi mă frământ în sine, fără rost,
să le alung, de aş putea, afară,
dar din tumultul celor care-au fost
cresc noi dorinţe care mă-nfioară.

Încerc să le separ în mintea mea,
când în cuante vin defragmentate,
apoi se-aştern pe gânduri, undeva,
în grile noi ce cresc reconectate.
În adâncimi de cuget le reţin,
chiar dacă uneori îmi par banale,
căci în ecoul intrinsec conţin
multiple tâlcuri existenţiale.

Iar din tumultul existenţial
cresc armonii din care se ridică
imagini noi, pe un ţesut spectral,
ce-n alte orizonturi mă replică.
În urmă doar regretele rămân
şi-mi răscolesc iubirile uitate,
care-n trecutul meu încă depun
buchete mari de flori înmiresmate.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Votează! | Copiază!