Poate... nu te-aş fi pierdut...

Ce frumoasă eşti, iubito!
Of, Doamne, de-aş fi văzut,
Toate astea, mult dorito,
Până să te fi pierdut...

Ce senină ţi-e privirea,
De când eu, un derbedeu,
Nu-ţi mai răneşte iubirea,
Văzându-te un trofeu.

Şi ce zâmbet ai, femeie,
Tot haosul lumii-l frângi,
Of..., de-aş fi avut idee,
Nu te-aş fi făcut să plângi.

Cât regret! Dar n-are rost...
Anii nu-i mai pot întoarce,
Să-ţi zic: "Nu iubi un prost!
Că de lacrimi te va stoarce."

Şi te-aş ţine-n braţe, tare,
Înger, cu pleoape căprui,
Însă, eu sunt ăla care,
Te vede-n braţele lui...

Ieri, avut-am şi eu şansă,
Să rămân în dreapta ta,
Dar, parcă, eram în transă,
Prea orb să te pot păstra.

Te-ai luptat cu îndârjire,
Să-mi dai vălul de pe chip,
Şi-ai iertat, of, în neştire,
Geşelile "ăstui tip"...

M-aşteptai, mereu, voioasă,
Şi nu-mi reproşai nimic,
Eu? Veneam din altă casă,
Un mârlan! Un nemernic!

Şi când ţi-ai făcut bagajul,
Sătulă, să "te jertfeşti",
Ţi-am zis sec: "Ai tu curajul,
Fără mine să trăieşti?"

În loc să îmi cer iertare...
În loc să plec capul, mut,
Te-am lăsat, cu nepăsare,
Să pleci spre necunoscut.

Ce frumoasă eşti, iubito!
Of, Doamne, de-aş fi văzut
Toate-acestea, mult dorito,
Poate... nu te-aş fi pierdut.

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!