Invoc ploaia de flori
Când sufletu-mi incandescent de dubii
zboară printre misterele de foc
și lamele roșii rănesc orice surâs în dodii,
purced în voiajul sinelui prin Țara de Foc,
în timp făr'de timp, pierdute corăbii.
De pe fețe înfricoșate,
apa divină îndepărtează
perverse noroaie atoate,
și de-ndat' mă transform în verde sfârlează.
Ca un copil ce privește viitorul plângând,
sting timpul, invoc ploaia de flori,
în nefericire să nu ne lase murind,
ci viața să schimbăm în calde culori.
Ajung apoi acolo, apostolește,
unde în cânturi îndulcite de speranțe,
fiecare destin se întâlnește.
Simt încă parfumul petalelor salvate,
ființa-mi radiază din nou de dorințe uitate.
Cu piciorul ating capătul de drum,
cu brațe verzi, spice de lumină culeg,
grijulie le ascund în pumn,
pâini pentru suflete voi face ca un bun strateg...
*
La masa bogată cu drag vă invit,
când sufletu-i sătul, putem zbura spre infinit!
poezie de Doina-Maria Constantin din Continuum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre verde
- poezii despre timp
- poezii despre țări
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre suflet
- poezii despre schimbare
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.