Acum că Dumnezeu nu mai este
se face valea asta adâncă poate
un povârniș al sufletului personal
opunându-se vieții
această formă negativă de relief
pe care în primă instanță o iei
drept locul primordial
nu-i vezi
nu vrei să-i vezi
nu ai cum să-i vezi
tentaculele ochii prădătorului ca la carte
pe marginile tunelului siluete stranii
mimici schimonosite cine știe dacă de durere... de frică
sau dintr-un spasm survenit pe fondul
deposedării de sine?!
nimeni nu pare a crede în vreun loc cu verdeață
și tu stingi
stingi cu premeditare din convingere din vocație
toți mugurii penibili care într-o naivitate crasă începuseră
să facă pe luminătorii
ieși în rând cu ăia pe care odinioară
îi arătai cu degetul că ce ai dracului sunt cum de-or putea
să ignore să calce să scuipe să uite să ucidă să-și tacă
mârșăviile tot nimicul
eroină a ta
îți simți bubele hidoase
copii dezgoliți trăind cu spaima renegării
agățându-se de o fiară ca de mater dolorosa
recunoscători înfrumusețându-ți diabolic chipul
chipul tău de zeiță păgână
cu sfințenie moștenit
de la trufașele străbune
pe care fără să pregeți în cuvânt de foc
îl vei lăsa moștenire.
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moștenire
- poezii despre văi
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre suflet
- poezii despre spaimă
- poezii despre sfințenie
- poezii despre religie
- poezii despre recunoștință
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.