Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!