Verdele de rămas-bun

Din poienele uitării, iarba nopţii tot mai mult
şi mai mult, din altă vreme,
şi mai stins din partea stângă,
s-a ascuns foşnind sub praguri
şi sub somn de iarnă lungă.

Şi, trecându-mi iar câmpia pe obraz, în astă seară,
iar fântâna - peste ochii plini de ceţuri şi de ploi,
tu, râzând, te-ai strâns din colburi şi mi-ai înţeles chemarea
anilor de dinainte,
anilor de dinapoi.

Hai! ai zis, vara-i pe- aproape
şi cireşele-s în frunze,
bântuindu-ţi amintirea paşilor prin fân,
melcii urcă pe mătasea florilor mustind de apă
şi pe putredele scânduri
spijinite de un prun;

Ochii tăi tot ţes izvoare din potoape de lucernă,
greierii pictează îngeri peste fuste de bătrâne
adunându-te din crudul verde.
Verde viscol, fără timp,

Am nesaţ de flori înalte şi de tot ce nu rămâne
Hai, să-ti pun din nou pe braţe,
ca pe-un prunc de lapte dulce,
neîntâmplatul nostru timp!

Dacă noaptea mă îndură să mai urc pe pragul verii,
paşii mei îi leg cu iarbă, ca din tine să-mi adun,
ca o purpură flămândă,
sub potecile din talpă, sub acest târziu de humă,
verdele de rămas-bun.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!