Nobilul viciu

Cetatea peste mine se rastoarna,
In carnea mea ii simt intr-una biciul,
De este vara sau de este iarna,
Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teama, nici nu-mi este sila
De tot ce impotriva mi se-ntampla,
Orgolioasa, dreapta sau umila
Femeia-mi sade vesnic langa tampla.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagra,
Dar cel mai drag imi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o trista capra neagra
Din care am facut rasfat si templu.

Stiu ca mi-e viata scurta, stiu ca moartea
In fiece femeie sta la panda,
Dar fie de femei umpluta cartea
De care viata lumii e flamanda.

Nu mi-au placut averi, nici vinuri bune
Si n-am avut in rest nici un capriciu
Desertaciune din desertaciune
Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am batut in targuri sau razboaie,
N-am vrut sa fiu imperator sub stele,
Femeia care nu se incovoaie,
Am injugat-o nebuniei mele.

Si am arat cu ea mereu pamantul,
Si-am semanat ogoare numeroase,
Nu i-am lasat pe buze nici cuvantul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevarat ca am iubit pe una,
E-adevarat tot ceea ce se zice,
Am cautat-o prin neant cu luna
E-adevarat c-a fost Euridice.

E-adevarat ca-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an sa steie
Ca intr-un joc de-absurde artificii
Si creanga lor imi mirosea femeie.

Motorul meu si-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia si-a ramas femeia,
Puterea mea si singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume?
Am fost mereu un cuplu in deriva,
Si chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecand mereu, mi-a fost definitiva.

Iubirea mea nu a miscat nici astri
Si nici pamantul sub o-mbratisare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albastri,
Simteam ca-n ochi privirea ei ma doare.

De n-avea rana, ii faceam eu rana,
Sa-i pot iubi supremul sacrificiu,
In fata ta, conditie umana,
Femeia este singurul meu viciu.

poezie celebră de Adrian Păunescu (1984)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!