Libertatea de a iubi

E uimitor cât de bogat se simte omul atunci când iubeşte! Aşa, pur şi simplu,
fără avantaje sau interese... ca şi când vrei să fugi cu cineva de-o furtună venită primăvara
neanunţată adăpostindu-vă sub un pom plin de flori, simţind pe pielea-nfocată cum apa de
ploaie alunecă pe sub îmbrăcămintea udată răscolind simţurile încinse aţâţând îndrăzneţii
fiori... iar, vara... să vreţi să înotaţi singuri în râu înfierbântaţi de arşiţă, însetaţi de-o sete de
voi înşivă, emoţionaţi şi bronzaţi... porniţi înspre toamnă, să întâmpinaţi, toamna firii, firesc,
seduşi de culori şi-un timp pictat cu nelinişti când vreţi să faceţi împreună dulceaţă, în nopţi
şi zile adoptând stări ce în minţi dobândesc importanţă vorbind despre binele celorlalţi, viu,
în descrieri, c-un realizat viitor, până când... în iarnă... doar voi rămaşi unul cu altul, să vreţi
să petreceţi serile interminabil de lungi amândoi, focul din vatră descoperindu-vă în el focul
sacru ce v-a adunat vieţile-ntr-o singură viaţă... a voastră... ca-ntr-o singură soartă cu dulce
şi cu pelin, anii construind un destin c-un drum propriu alături parcurs, cu-mpliniri celebrate
festiv, la serbare strălucind sprinten şi preţios în chihlimbarul turnat în pahare de vin, astfel
încât, în libertatea de a iubi să conştientizaţi că... iubirea o ai oricând experimentând în felul
vostru trăind cele patru anotimpuri, cu cele mai bune lucruri care vin totdeauna luând omul
pe neaşteptate... o zi şi o noapte întotdeauna lipite prin răsărituri şi înserări care le-nşiruie-n
interior conţinutul precum în om se-nşiruie o salbă oxigenată de întâmplări ce le zugrăveşte
adâncul... şi sufletul, şi conştiinţa şi inimile, mereu aprobate de focul solemn al dragostei în
care ard speranţele... ard nădejdile... ard vrerile şi dorinţele, şi... ard şi lacrimile, ostoind căi
şi cărări pe care calcă talpa desculţă ca pe sticlă spartă şi pe pietre-ascuţite... într-o rutină,
de om inventată în care fiecare arde lăsând în urmă atâtea zile de ieri... şi eu şi tu... şi viaţa,
viaţa toată, transformându-ne-n cenuşă stăvălind şi-amintirea oricărei visări, libertatea de a
iubi însemnând cunoaşterea infinitului ca cel mai mare dor pe care care îl au oamenii când
fiecare celulă din trup devine o inimă, ce, să bată continuă, chiar dacă de nenumărate ori şi
suspină... mai ales când ştie că ce iubeşte nu poate să fie al său... căci, toţi... absolut toţi, în
dragoste, ne deşteptăm doar târziu... când... de la un anumit punct al durerii, nimeni nu mai
poate să facă nimic, pentru nimeni, nici un om neştiind să renunţe la suferinţă, împovărând
singur lăcaşul din conştiinţă cu pietre de mori, şi... iubim... iubim pe cineva în ciuda faptului
că nu este perfect, inimile simţind propriul adevăr şi propriul,, corect", pentru că din orice ar
fi făcute sufletele atunci când iubesc toate-s la fel, plonjând spre adâncimi doar de ele ştiute
spre străfunduri numai lor cunoscute, iubindu-se, şi-atunci când merită mai puţin...,, acasă ",
nefiind un loc, sau un spaţiu, anume, ci fiinţa unei persoane purtând cel mai drag nume... tu,
nemaidormind nopţile, fiindcă realitatea întrece visele tale şi te încântă cu voluptatea trăirii,
ca o necesitate a dăruirii, intensitatea privirii şi ochii idilic deschişi a adâncului din adâncuri
în aceeaşi direcţie căutând, cu flacăra strălucirii din ochii şi inima celuilalt... neexistând nici
un adânc prea adânc şi nici un înalt prea înalt unde dragostea să nu poată ajunge... că... ce
înseamnă de fapt chemările dragostei, dacă nu, strigătul inimilor care se iubesc, ele, auzind
strigarea din cele mai depărtate zări, aminte-aducându-şi de o fluturată batistă pe un peron,
de parcă s-a întâmplat azi sau ieri... de parcă s-a întâmplat totul în zori, văzând încă cu ochii
o cravată albastră, cu drag şi grijă legată... de o stea depărtată ce răsare mereu tot acolo, în
seri lipite de zile ca-ntr-un foileton cu... cana de ceai răsturnată pe faţa de masă... ţie şi lui, o
fereastră... o fereastră... larg, intim deschisă, spre tine... să poţi afla,, ce" îţi place, plăcându-ţi,
,, cum" îţi este plăcut, cu dorul, dorindu-ţi... poate... dorind ceea ce n-ai, ceva ce te-ar completa
făcându-ţi viaţa frumoasă, ceea ce n-ai, nedându-ţi pace, într-un show ce trebuie să continue
să fie cumva... cu toată indiferenţa şi nepăsarea ce o au ceilalţi... într-o soartă pentru toţi cei
ai lumii instant sinuoasă, şi ei, ca tine valsând, pe marginea unui vulcan, ce, îi învaţă în foc a
dansa... mulţi, foarte mulţi, parcă duşi cu pluta monumental măguliţi, instinctiv copţi şi fripţi
după dragoste, nedresaţi de nici o ruşine, singurii sâmburi de-nţelepciune-ngăduiţi crescând
în inimile lor fericiri... fără bariere... fără programare... fără graniţe şi fără fisuri... sfidători ai
banalului impus trecând dincolo de dogme şi de religii care azi sunt, dar mâine, nu-s, inimile
acumulând bogăţii nu în aur şi bani, ci în trăiri aproape de nouă ceruri şi de abisul sufletului,
nici un om neputând iubi pe cel de care se teme că cel care judecă prea mult iubeşte cel mai
puţin, fiindcă, din a dragostei începuturi, toate... toate cele a vieţuirii îţi par uşoare, în acelaşi
timp simţind marea lor greutate... inclusă şi greutatea luminii cum greutate capătă faptul că
te dărui... unii scăpând de ură şi nedreptate însă făr' să descopere niciodată ce l-a îndemnat
şi determinat în acest sens, părându-i-se schimbarea ciudat neştiind pe cine sau ce ar putea
să iubească, pretinzând că iubirea nu e nicăieri, când... el este iubire... din iubire, cu iubire, în
grădina iubirii venind, născut dintr-o iubire din iubiri răsărind să dăruie el însuşi iubire, orice
om să-l accepte pe altul, aşa cum el este, în a vieţii poveste fără să fugă de responsabilităţi şi
suferinţă, dragostea fiind singura care depăşeşte excese, având încredere-n valoarea omului
la care el ţine, în focul iubirii înmuindu-se şi fierul considerat cel mai tare, cu ochii săi văzând
cât de maleabil devine... cel care se fereşte şi evită iubirea să fie văzut ca o... mlaştină uscată
fisurată de duhori... de miasme crăpată, ce, ies la suprafaţă cu ceţuri pâcloase ucigând orice
viaţă se-apropie uneori, aburi distrugători învălind şi pe cei mai ageri cutezători retezându-le
şi la îngeri aripile, ce, i-ar fi ridicat, dimpreună, până la nori, pe-amândoi... orice urmă a viului,
părăsind mlaştina de timp mult, în al deznădejdii tumult, iubirea dornică de viaţă, făcându-se
nevăzută, cu picooarele la spinare, fugind... nu ultima conversaţie avută, putând descrie pe o
persoană ci-ntreaga relaţie ce-o ai tu cu ea, frumosul inspiraţiei din convieţuiri sporind dacă
e potrivită alegerea, în nepotriviri, neiubind nimenea... uşor aciuindu-se, dezbinarea, urâtul şi
vrajba, presupunerile clădind destrămarea şi celei mai minunate prietenii, ele cu putere de-a
nenoroci pe viaţă prin pândarii ce se-ndeletnicesc cu-a pândi unde-i veriga mai slabă, să ştie
lovi... să poată zdrobi pe cel care mai 'nainte de toate nu se poate pe sine respecta şi iubi, el,
atât de sărac de răbdare, şi de-nţelegere, şi mai şi... desconsiderarea, îndepărtându-i pe toţi
oamenii ce l-ar putea aprecia şi-nsoţi socotindu-l nevrednic de-a-şi pierde cu el timpul care-i
oricum trecător, trecător... şi eu, şi el, şi tu însuţi, aidoma capabili la fel, ca oricine din întreg
universul, să ne iubim şi singuri să fim vrednici să ne preţuim, neexistând ţie o altă copie ce
te-ar putea onora mai presus, toţi pierzându-ne ani căutând iubirea perfectă uitând să trăim,
iubirea, fiinţându-se în fiecare perfectă, atâta cât o simţim, cât trăieşte şi nu-i moartă în tine,
existând şi iubiri pasagere în funcţie de utilităţi şi de interesul în sine, croit pe prejudecăţi ce
,, iubesc" doar nevoia ce-o au oarecât, oarecând... lesne pierind iubirea, dintr-un gând... care,
se foloseşte de alţii sentimental omorând, niciunul nerealizând ce durere lasă în urmă, căci
interesaţii, din obişnuinţă nu rămân mult, aceeaşi, ca la-nceput... vrutul lor vrut descoperind
negrul lor meşteşug, conducându-le inima şi conştiinţa după-mprejurări care... trec deodată
cu obiectul plăcerii şi-odată cu el prietenia, ei imediat schimbând macazul şi halta, simţirile
schimbându-se rapid, de pe o zi pe alta, căci... sufletul, oricât de bogat ar fii fuge de ceea ce
nu cunoaşte şi n-ar şti, ca de ceva ce le e întunecat şi neclar, omul, fără să aibe habar, fiind
bogat prin puterea de-a vedea şi-a gândi, faţă de celălalt semen, diferenţiind separat... doar
adevărul şi numai adevărul trebuind preţuit mai mult decâ pe cel ce-l are-n inimă drag, bine,
dorind să aibă reciproc, doar două persoane cu puncte de vedere comune... putând răspicat
spune că, iubirea, nu e un zar aruncat la noroc, ci, determinată, calculată anume, să-l poată
pe om edifica în postură de om rotunjidu-i făptura-ntâlnind jumătatea ce i se potriveşte aşa
ca o mănuşă... împlinindu-se alături de ea... şi... nu-i poţi, pe tineri, incrimina, pentru ideile şi
conceptele lor exaltate, ei, neumiliţi încă de viaţă având cunoştinţele limitate, totuşi... iubesc
spontan, trec de la o iubire la altă iubire la fel de intens întâmplată până-şi vor învăţa singuri
limitările, greşelile şi exagerările, venind cu vehemenţă întrecând măsura în toate... ei iubind
prea mult... dorind prea mult... cerând prea mult... urând şi condamnând şi mai mult... totul,
într-o reprezentaţie făcută pe faţă... prea uşor rezumaţi la nestăviliri, că... ce ar fii dragostea,
şi... câte feluri şi chipuri, are, într-un complex mănunchi de trăiri... de unde se naşte şi... cum
ne cuprinde ea neavând limitare... neţinând cont de limitările noastre?... oamenii... să poată
răspunde, răspunzând cu alte răspunsuri, pe care, tu, nu le poţi contrazice... cu toţii trăind în
ea, din ea, pentru ea... din timpuri străvechi adunând la un loc oamenii, să poată vieţui şi sta
împreună, cu felurite iubiri ca porniri de iubiri proprii... nu ca iubire adevărată, căci... iubirea
adevărată pe toate celelalte iubiri le iartă în numele său, omenirea fără să-nţeleagă să poată
cum se întâmplă o minune, când, o minune-i iubirea... peste toate, stăpână... regină, chibzuit
cântărind... izvoarele ei, neâncepând din voinţă, şi... nici divina menire din săgeţile-azvârlite
de-Amor, nici din braţele-nlănţuite ale lui Eros după inima vreunui suflet de om muritor ci cu
obârşiile sale ce au încropit începuturi, ea, e pretutindeni... nu s-o vezi ci s-o simţi şi după ce
oamenii mor, ea ca cea mai nobilă bogăţie din rândul celor mai nobile bogăţii... cu simţirile
şi sentimentele cel mai tare râvnite... încă din leagăn, când suntem copii... cu ea, te naşti, în
ea să trăieşti... să creşti odată cu dragostea sa ce ţi-o creşti în inima ta... ca un punct stabil,
în lăuntrul nostru, pentru trăirea noastră interioară, noi, vieţuind în spaţiul terestru, pe-al ei
teritoriu... o pădure de oameni... cu fiecare copac iluzoriu, îmbogăţind-o altfel pe ea... pe ea,
împărăteasa ce ne conduce conducând toată lumea să păşească cu talpa goală prin ea, ca
pe-o cale unică impunător proprie şi singulară spre viaţa divină, ca o răscumpărare stelară
ce ne comfirmă şi ne-ndrumă înapoi la izvoare... prin imaginea ei limpede şi curată limpede
arătându-ne tot ce-nsemnăm şi ce suntem, şi... tot ce înseamnă pentru toţi oamenii, măreţia
sa, cum şi pentru tot, pentru toate, cu rădăcini în profunzimi de om neştiute, întreagă nu pe
jumate, ca o amprentă pusă pe inima veacurilor care şi-au condus suflete înapoi în sufletul
veşniciilor din sufletul lui Dumnezeu, El... nedorind mai mult de pe pământ, decât... ceea ce
este al Său, pământul, aparţinând iubirii mereu, cum aparţine, soarelui, lumina, şi... omului,
lumina din sine, lumina dumnezeirii nepierzându-şi natura, cum nici Dumnezeu, din natura
luminii Sale nu iasă în curgerea luminii Lui strălucind peste vecie etern... poporul omenesc
al pământului să repete mereu ceea ce ştie, în cele ce le-a văzut, cu acordul dat de iubire, şi
astăzi, neabătut, dragostea având grijă de luminile viitoare născute în urma noastră, omul
să îi fie fereastră... o deschisă simţire spre sufletul lumii, ca spre un gigantic sensibil... edil
al planetei, oriunde liber, oricând să iubească, dintr-un sine dăruindu-se altui sine... diferiţi,
totuşi, atâta de potriviţi... străbătând infinituri, ca o flacără aruncată peste milenii... cei doi
să se-ntâlnească, nimeni nereuşind a urca dincolo de inteligenţa şi cunoaşterea sa, oricine
distribuind pe pământ ceea ce-am reuşit a vedea din ceea ce de sus am primit într-o ţărână
ca în oglindă cu ceea ce suntem formaţi după cum, ce, şi cât am priceput, ce-i drept, dintr-o
lume frumoasă, cu tot ce are în ea conceput, sufletul, lepădând veşmântul curat, când... din
curăţia divină coboară în lut, şi lutul născut cu intelectul gol de păcat, gol şi de tot ce de cer
e străin... nefiind frumos ce-i frumos, ci ceea ce-ţi place... frumosul originar rămânând ceea
ce se contemplă prin cel ce contemplă frumosul divin... una dimpreună existând nu o copie
care în final, e preluată de prototip... libertatea de a iubi, ca cel mai râvnit posibil bogat, pe
care aici l-ai găsit, măsură după măsură în cel mai mărinimos chip, sufletele şi inimile gliei
cunoscând frumosul iubirii, numai dacă şi ele-s frumoase... ca prima ploaie, simţită pe faţă,
ca prima zăpadă imaculată... ca prima noapte-n care-ai descoperit stelele căutând între ele
pe-a ta... ca fereastra prin care-ai văzut şi-ai auzit lumea în care se află şi iubirea ta undeva,
cu prima atingere a unui sărut... în toate cele dintâi, primul tău început, chiar dacă a fost de
alţii trăit mai demult... în acestea, începând, ca să urci... tu, cu iubirea ta căutând undeva să
ajungi... cu ea, toate părându-ţi uşoare şi grele, aşijderea... orice valoare, valori adunând, ca
tu, o valoare să fii... construindu-ţi propria viaţă prin puterea de-a vedea şi-a gândi, oamenii,
deţinând ca pe-un miracol iubirea, născuţi în grădina sa, noi toţi să ajungem s-o cunoaştem
pe ea într-o zi... cu libertăţi de-a vedea şi-a gândi liber, în libertatea de a iubi...

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!