Dragobete ne îmbie

Iernii, straiul rar şi dalb, îi dezbracă nostalgia,
Clipa, dichisită-n alb, mână-n cercuri veşnicia,
Ochiul savurează valsul ce-l roteşte fulg de nea,
Fruntea îşi apleacă nazul peste, goală, foaia mea...

M-am certat cu iarna grea, îi detest dezarmonia,
Supărată sunt pe ea, că-mi răceşte poezia,
Nărăvind a mă seduce cu promisiuni tacite,
Îmi cere pe visul dulce, să-i dau amintiri lucite...

Plimbând rătăcirea Muzei pe cărările tăcerii,
Delectează rar visarea cu parfumul primăverii...
Ochii scormonesc pe cer, lungi, fragile curcubeie,
Sufletul, cu-aripi de ger, însetat e de-o scânteie...

Dar strivesc al ei potop cu o blândă resemnare,
Sprijin tâmpla de un plop a urgentă deşteptare,
Cam nostalgic' scriu-adio pe cârpite-i cojocele,
Căci, sub streaşină, cu brio, vrăbiuţe gureşele

Îi dau startul primăverii cu sezonul de iubire,
Cu un dans al delectării topesc galeşa-mi privire...
Dragobete, azi, ne-mbie, să ieşim din hibernare,
Cu-a sărutului magie şi cu-o dulce-mbrăţişare...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!