Dragobete ne îmbie
Iernii, straiul rar și dalb, îi dezbracă nostalgia,
Clipa, dichisită-n alb, mână-n cercuri veșnicia,
Ochiul savurează valsul ce-l rotește fulg de nea,
Fruntea își apleacă nazul peste, goală, foaia mea...
M-am certat cu iarna grea, îi detest dezarmonia,
Supărată sunt pe ea, că-mi răcește poezia,
Nărăvind a mă seduce cu promisiuni tacite,
Îmi cere pe visul dulce, să-i dau amintiri lucite...
Plimbând rătăcirea Muzei pe cărările tăcerii,
Delectează rar visarea cu parfumul primăverii...
Ochii scormonesc pe cer, lungi, fragile curcubeie,
Sufletul, cu-aripi de ger, însetat e de-o scânteie...
Dar strivesc al ei potop cu o blândă resemnare,
Sprijin tâmpla de un plop a urgentă deșteptare,
Cam nostalgic' scriu-adio pe cârpite-i cojocele,
Căci, sub streașină, cu brio, vrăbiuțe gureșele
Îi dau startul primăverii cu sezonul de iubire,
Cu un dans al delectării topesc galeșa-mi privire...
Dragobete, azi, ne-mbie, să ieșim din hibernare,
Cu-a sărutului magie și cu-o dulce-mbrățișare...
poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.