Fireşte...

Ca orice vis, omul şi el pare ciudat,
n-a ajuns ca să se nască,
că a şi fost iertat,
pentru vreo boală, poate, ori- poate- vreo -ntristare,
nu a avut timp să crească, că e bătrân şi moare.
-Voi oameni, ce vă naşteţi,
cînd alţii mor în chinuri,
de ce vă umpleţi spiritul,
cu forţe din veninuri?
De ce nu vi e trist, de ce nu vă mai doare
de alţi aşa de trişti,
încât pământul moare?
Apocaliptic, fad, pe geana unui veac,
de ce nu încercaţi, atinşi de-un crac,
inofensiv, să râdeţi, când nu aveţi puteri,
în plâns să ştergeţi ochii cu lungile tăceri?
De ce din forţe care le-aveţi pentru a munci,
vă neglijaţi pe voi şi nu puteţi robi
şi e pământul crambă, unde ai tot a pune,
dar nu se văd cu anii durerile din lume,
şi ca -ntr-un rece vad se scurge omenirea,
Iertaţi, când se aruncă pe sub un pod iubirea.
S-a şters din orizontul cel mare, stânjeniu,
o singură dorinţă şi-a devenit pustiu,
nu se respiră -adânc, se tace, când se lasă
o umbră în lumini, o ţară... stricăcioasă;
Şi oamenii se strică, spitalele sunt goale,
bolnavii sunt prin lume,
strângând cerul în palme...
Dorul s-a măcinat, pe om nici că-l mai doare,
anestezia vieţii cu veştile-i precare,
senzaţia mişcării tot urcă printre vieţi,
dar cum se pierd cei dragi,
priveşte-i, ce-s discreţi...
Ce mult au ocolit o dramă, să n-o spună,
în ţara noastră mare, de-a pururea în urmă...

De ce nu vi e dor, de ce nu vă mai doare?
Fireşte, nu insist, dar viaţa-i trecătoare.

poezie de Lilia Manole din revista literară "Banchetul", Petroşani, Hunedoara (5 aprilie 2018)
Adăugat de liliamanole
Votează! | Copiază!