Cursa

Poeţii în fapt nu se-arată, ei nici măcar nu se văd
Sunt acoperiţi de ei înşişi, de acest strat negru, de smoală
Cu care se lipesc de alţi oameni, şi tot aşa
La rândul lor oamenii îşi lipesc fisurile între ei
Cu aceeaşi tristeţe caldă, domoală
Pe care o vezi uneori deasupra caselor
Ca un şoim în căutare de pradă
Şi te întrebi, oare de ce în ziua mare
Se închid toate ferestrele, gândurile
Cad din cerul gurii forjat, înţepenit
De fiecare dată se întâmplă la fel
Deşi ştii lecţia foarte bine, tot cazi
Şi tot cazi în mintea ta ca-ntr-o ţesătură
Făcută din propriile vene
Care te-aruncă în sus, în jos ca pe un acrobat
La ultimul număr de circ

Şi cu toate astea nu ar trebui să vorbesc despre poeţi
Dar ei totuşi există, în carne şi oase, la fel ca efemeridele
Stau cu anii în mâl până într-o zi când nu mai pot vorbi
Maxilarul le e blocat de propria frumuseţe
Viaţa le oferă apoi doar câteva ore să iubească
Câteva ore şi atât, în rest poeţii sunt oameni în carne şi oase
Toată ziua nu fac decât să se ascundă de urâţenia lor
Sub pielea marilor oraşe

Şi eu am fost îndrăgostită de un poet...
După ce pleca obişnuiam să-i port cămaşa prin casă
Mergeam desculţă, poate ca vecinii să nu-mi audă paşii
Care trosneau a corp uscat, bolnav, şi nu-mi plăcea
Să creadă că deja-l locuiam de sus până jos
În cămaşa lui eram ca-ntr-un fel de penitenciar
Şi-abia acum îmi dau seama, el ştia de la bun început
Şi lăsa cursa asta deschisă la nasturi să intru de bună voie
Ca-ntr-un cuib alb, imaculat, fără greşeli
Toată ziua nu-mi era foame, nu-mi era sete, tot ce voiam
Era să-l văd pe fereastră venind cu pâinea sub braţ
Cămaşa-mi pătrunsese adânc până-n oase, ningea uşor
De câte ori îl îmbrăţişam ne făceam de omăt
Şi-acum iată-ne aici în toată splendoarea
Topiţi, împroşcaţi pe foi
Iar rândurile astea nu sunt decât
Nişte vreascuri, lemne, buşteni
Din care încerc să fac un stăvilar să-l pot opri
Să-l pot opri şi atât

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!