Întinderi abisale

aştept să prindă formă...
iubirea mea informă conturul unei şoapte
pierdută-n miez de noapte nimicul are suflet
şi braţe şi picioare nimicul te goleşte
şi golul se-adânceşte nimicul nu cuvântă
el doar te înspăimântă prezenţa unei umbre
mă face mai lumină şi ploaia la fereastră
căzută în surdină memoria privirii
ce zbănţuie prin vise şi limba unei ore
cu acele precise acesta e nimicul

aş scrie despre moarte dar totu-i mort în jur
nimic nu mă atrage şi fără de contur
e gloria secundei se duce într-o lume
cu limba pământie şi suflet de cărbune
şi paserile nopţii lucind în spuza lunii
ucisă de-ntuneric arzând cu dor mocnit
un soare adormit visând la răsărituri
în braţele furtunii şi muguri de zăpadă
albind poteca firii în care tot îmi caut
nimicul nimicit de gândurile bune
doar spinii mi-au rămas, iubit-am trandafirii
obrajii tăi de fată pierdută dintr-odată

aş scrie despre viaţă dar nu mai am putere
să rup din mine versuri sunt putrezit de lacrimi
aş vrea să fie-un trăsnet iubirea luminoasă
şi tunetul să-mi urle sub talpa efemeră
să-mi crească plete-albastre să ne topim în mare
o stea căzută-n ape şi-un prinţ ucis călare
visând la abisale întinderile negre
cu litere de-o şchioapă
şi suflete pereche

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Votează! | Copiază!