Vântul din neguri

e o vreme opacă
un bandaj zgrunţuros peste iadurile şi cerurile deschise între noi
nu
de mult nu ne-am mai auzit inimile vorbind
măcar cu acea ultimă îndârjire diluată în dispreţul de rămas bun
vântul din neguri ne ocroteşte pierzându-ne unul de altul
amintiri mă privesc în batjocură
din vremea când ne iubeam de sângeram
prin ochii şi urechile celuilalt
prin buze şi piele muşcându-ne ameţitor vieţile încolăcitoare
formam lanţurile polinucleotidice ale unei iubiri înspăimântătoare
părul ne gemea în încleştările furibunde de la marginea nebuniei lucide
îmi era teamă c-ai să te volatilizezi într-o ultimă îmbrăţişare
şi am să câştig acest război dintre sufletele noastre înrudite ridicând mai apoi...
se pedepseşte oare incestul sufletelor?
... o troiţă în locul în care ai pierit din viaţa mea
unde voi trece arar şi voi răsuci câte o ţigară
fumând-o până la încheietura eternităţii pentru a-i atrage atenţia de la tine
nu voiam să te pierd dar mi-era teamă că tu ai să mă îndepărtezi
neregretând o secundă minutul când se va întâmpla aceasta
că voi dispărea ca un card expirat într-un bancomat nici măcar o ultimă
chitanţă nu îţi voi putea oferi
doar câteva rânduri anoste pe un ecran albit de soare

dar am secătuit amândoi sincronizaţi doi delfini
în orgasmul perfect
al unei despărţiri neanunţate de nimic
umplându-ne instantaneu cu un dispreţ şi acea aproape ură de celălalt
insuficientă pentru a ne păstra totuşi unul lângă altul

cred că se pedepseşte...

rătăcesc pe muchiile zilelor care îmi taie tălpile
picioarele mi se despică până spre genunchi
nu ştiu cât vor mai rezista bieţii mei mândri genunchi
inflexibili în faţa ta

caut imaginile din promo-ul ce anunţa cândva
îmbătrânirea ta alături de îmbătrânirea mea

doar un flash cu plopi nătângi crescuţi din ochii noştri
ce se ţin de frunze lungi
şi ne mai iubesc
de amândoi
de unul de altul
atât mă mai cutremură

poezie de Simion Cozmescu din Cântecul măturătoarei de fluturi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!