Mă vei ierta că te-am iubit?

Se aud doar paşi pe caldarâm
în liniştea profundă şi deplină.
Îţi aminteşti cum ne plimbam
ţinându-ne de mână?

Azi, vântul ce-adie-uşor
stârneşte-un val sub piele...
Şi ştiu că-i primul meu fior
din marea resemnării mele.

Lăsând tăcerea să-ţi vorbească
ce încă nu ne-am spus,
îmi vei ierta vina firească
din mutul meu răspuns?

Iartă-mi talentul de-a fi spus
nimic din ce-am gândit!
Iar de n-am spus cât te-am iubit
să ştii că n-am minţit.

Perdante clipe ce n-au fost
nicicând prea-ndeajuns,
ne-au dus în toamna vieţii când
motive-s mai presus.

Tu spune-mi că mă vei ierta
şi iartă-te pe tine!
Nu-i vina ta, nu-i vina mea
şi-aşa ne-o fi mai bine.

Mă vei ierta că te-am iubit?
Iertare-ţi dau şi eu...
Ce soartă, ce destin cumplit!
Iubim, iubind păreri de rău.

Un ultim dans, un vals nebun...
'Nainte de plecare?
Să-mi pun pantofii de satin
sau pot fără sandale?

Ţi-aduci aminte când voiam
un dans şi-o ploaie-n noapte
şi să ne-ncânte Fabian
cu-Adagio sau Quedate?

Oare ţi-am spus câte au apus
în mintea mea nebună?
Mai vreau să-mi dai, ultim răspuns...
Sărut sub clar de lună.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!