Iubitului mort
Întunericul este-aruncat
Dincolo de lumină, asemeni părului
Dat pe spate, peste umăr.
Sunt singură și, e-adevărat,
Cu patru ani mai bătrână;
Asemeni scaunelor și pereților
Pe care i-am privit odată,- alături de tine, strălucind.
Nu credeam că voi fi trezită-astfel vreodată,
Orice ne-ar fi fost dat, hărăzit de soartă.
Tulpinile cresc, anul se zbate-n vânt.
Lunile vin la moartea lor, și merele se coc.
Coaja se-întinde, rădăcinele se-înfig în pământ.
Dacă ziua de mâine va fi cea din urmă zi,
Iar ziua de astăzi nu va mai conta deloc,
Să nu-ți pese, să nu-ți pese.
Faptul că s-ar putea să te uit
N-are nici o relevanță.
Eu nu voi mai cu tine încă-odată.
Ceea ce știm trebuie, chiar în clipa asta,
Eliberat de orice substanță
Și distrus, aruncat
Ca pleava-n vânt, bucată cu bucată.
Ești mort de-atâta timp
Și nu mai ai acea dorință
Pe care-o are iubita pentru cel iubit.
Iar eu sunt în viață și-n acest răstimp
Aștept tot ce-mi va fi dat și tot ce o să vină,
Părăsind tot ce s-a sfârșit.
poezie de Louise Bogan,1897 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre iubire
- poezii despre moarte
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânt
- poezii despre vinovăție
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre sfârșit
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.