Unsprezece elegii mai târziu

Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
şi ne-au unit două părţi asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în aşteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.

Fluxul toamnei goleşte aleea trecătorilor cu frunţile plecate
şi număr băncile pustii ale celor ce s-au despărţit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putinţă de îmbrăţişare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheaţă şi nu au nici măcar prezent.

Străbat un spaţiu îngrădit de artere necurgătoare de viaţă,
refuzând toamna care-şi caută orbita în respiraţia noastră ;
exist şi exişti atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ţi-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ţi-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer şi m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărţi.
Am adormit pe genunchii tăi şi te-am visat copilă.

Braţele tale urcară prin ruinele nopţilor mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.

Aleseserăm totul pentru a îmbrăţişa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Şi iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălţă în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.

Am curs unul în celălalt, bătuţi de arşiţă şi de furtuni ;
am urcat, am coborât şi am urcat din nou
răniţi din dragoste de viaţă până am luat înfăţisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
şi ne pătrund şi azi
în numele timpului,
în numele pământului.

Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiţă
cu chip de suflet şi m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopţilor înduioşate de glasul ei,
în numele divinităţii.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Boema, dec. 2017
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!