Noapte curând

şi auzim cum se frânge ziua în ramurile uscate
secundele se adună ca o spumă violetă la marginea ei
geamurile se prelungesc dincolo de pereţii vii care
tresar între noi
liniştea înaintează pe măsură
ce soarele coboară în spatele cuvintelor tăcute - copaci pe dealurile orizontului sărutat
de rugăciunile de seară

e noapte curând
şi simţim cum vântul plecat acum o mie de ani
din genele unei zeităţi însingurate ne atinge

mâna mea
necunoscuta mea
imprevizibila mea aventurieră
explorează textura în freamăt a sânului tău
sub cămaşa de dor topit
cu unduiri ale şoldurilor
ridici un vârtej în care
se prind toate frunzele toamnelor mele
viitoare

şi dispari

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!