* * *
când te-ai născut era soare
când ai venit acasă
a nins
când ai plecat
înserarea își întindea brațele
să mă spânzure pe eșafodul singurătății
atât să rămână din povestea ta, copile?
atât mi-a rămas din galopul nebun al inimii tale
din bucuria bătătilor tale în porțile uterului?
atât mi-a rămas să aștept
din toată acea nebunie a fericirii de a fi mamă?
absurd îmi pare totul acum și totuși
merg mai departe către niciunde
zâmbind amintirilor
când nu mai ești
nimicul își întinde
odată cu înserarea
brațele
să mă declare
absolutul vinovat al neputinței umane
pot accepta
la suprafața formei în care mă agit inutil
dincolo de formă
rămân același tropot de neputință
în durere
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.