Iubite,

pictează-mă în culorile nemărginirii
supreme
când sufletele nostre boeme îşi vor da
ultima lor întâlnire
spre moartea nebună,
ceea ce n-ai ştiut niciodată este
că-n mâna mea stângă ţi-am pecetluit
o cupolă arzândă de gânduri sihastre,
pentru a mă cunoaşte o nouă viaţă
prin Calea Lactee,
lacrimile mele de femeie te-au cizelat
în cel mai iubit bărbat de pe pământ,
în infinitul mării albastre mi-am ascuns
zâmbetul,
ca să pot să te cânt asiduu, în univers,
uite, chiar din versul acesta firav,
ţi-am şlefuit o altfel de nemurire,
cu tine am fost cea mai frumoasă,
dar şi cea mai tristă fiinţă lumească,
am înălţat castele de nisip prin iluzii
de viaţă atroce,
până când inima mea avea să-ţi invoce
nimicnicia,
din scoici de tăceri am adunat perle de patimi,
ca să-mi auzi paşii, când fi-vei singur
pe plaja pustie,
ţie ţi-am dăruit mantii de stele
într-o aprigă vreme, când tu mă iubeai cu toată
dragostea străbunilor noştri...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!