Rostul durerii
e negreșit
inima ei a aflat rostul durerii
spre răsărit
înmuguresc florile iernii
vocea ei stândă pe o culme înaltă
se-naltă în salturi spre sensul cumplit
râsul
coborând canionul înaintea vederii
plânsul
din ochiul plombat al vazduhului
așteptând împlinirea căderii:
e atâta lumină la voi
și pe alocuri
un aer cald
îmbracă tăcerea trecând în convoi
cuvintele
sau resturile căzânde de la masa stăpânilor
nu pot s-astâmpere foamea născută din atingerea mâinilor
foamea născută-n pântecul câinilor
foame mușcândă din mușcătura stăpânilor
o, sfâșiere a unui ospăț nesăturat
după care, din iubire,
nu mai rămân decât fragmente
oasele sparte
cleștii mari
și o durere de nesuportat
despre lucrurile cu adevărat importante
istoria nu a spus niciodată nimic
în memoriile noastre, aparent distilate
iubirea rămâne aproape un tic
e negreșit,
inimia ei a aflat rostul durerii
strigăt zăcând amorțit
în epilepsia plăcerii
poezie de Bogdan Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iubire
- poezii despre durere
- poezii despre câini
- poezii despre înălțime
- poezii despre voce
- poezii despre tăcere
- poezii despre râs
- poezii despre plăcere
- poezii despre plâns
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.