Între frunze cărămizii...
Ies la plimbare pe la prânz,
când soarele strălucește,
m-așez pe bancă și privesc
la frunzele de aur care cad
în bătaia vântului destul de puternic.
Le văd plutind fără destinație
mi-e milă de ele, ca de viața oamenilor.
Inima omului e ca rochița fetiței sărace,
o coși de multe ori, iar ea devine
și mai puternică,
dar numai ea îți dă fericirea
și bucuria de-a trăi.
Inima simte îmbrățișarea
caldă a naturii între frunzele
cărămizii și aerul de lemn
cu ploaie fină ce alungă soarele pentru moment,
ce revine apoi râzând slab.
Stau și ascult vocea frunzelor,
privesc înclinația copacilor
ș-ascult cântecele tradiționale,
muzica și poveștile păsărilor zgribulite,
ce-ți fac inima să vibreze spontan.
Asta e magia unei zile de toamnă,
care adună vise în adâncul sufletului.
poezie de Eugenia Calancea (15 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre frunze
- poezii despre viață
- poezii despre muzică
- poezii despre zile
- poezii despre vânt
- poezii despre voce
- poezii despre visare
- poezii despre tradiții
- poezii despre toamnă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.