Visul stejarului

Visa stejarul s-ajungă, hăt, departe
Printre brazi şi fagi nemuritori,
Creştetu-i dorea s-ajungă-n Marte
Iar în coroana lui să crească sori.

Ştergea din orizont praf de cărbune,
Semn de viaţa umbra-i întindea,
Ştia s-aleagă clipele ce-s bune,
În calea iernii punea o perdea.

În el se cocoţau întinerite clipe,
Anotimpuri verzi sau arămii,
Mierlele-şi prindeau în el aripi,
Apoi zburau spre-ntinsele câmpii.

Aduna în trunchiu-i cercurile-n cerc
Desăvârşindu-şi sângele din frunze,
Mai venea la el câte-un berbec
Ca să-i răpună hematii ascunse.

Scrâşnea în şold o rană şi-ncă una,
Durerea-l ţintui în patul de zăpadă,
Îl tămăduia din înălţime luna
Când se târa în propria ogradă.

Şi cerul i-a furat din zbor credinţa
Că unic ar putea să fie între prinţi,
L-a dărâmat durerea, neputinţa
Şi a rămas relicvă pentru sfinţi!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!