Pescarul

Se-mbibă liniştea culorii, în apele adânci ce curg
Şi nuanţele-s împrăştiate de filantropul Demiurg,
Ca ramurile să-şi găsească-n oglinda lacului, uşor
Şi frunza galbenă ce pleacă şi cântecul de-amar şi dor.

Prind viaţă visele-ngropate, timid răsar pe-un mal pustiu,
În plasa lui pescarul strânge amurgul unui ceas târziu;
În barca lui nu-ncap speranţe, iar peştişorul din poveşti
A sucombat de-atâta pizmă şi azi, nu mai trimite veşti.

E-un loc în care plâng tăceri înmiresmate de răşină
Şi-n care, păcătos, de-ai fi, te simţi curat şi fără vină.
Pescaru-n fiecare zi, se-nchină, ca-n altar şi cere
Să-i vindece copacii verzi de goliciune şi durere.

Nu pescuieşte mai nimic, nu pângăreşte Paradisul
Ce-l găzduieşte-n oaza lui şi-i apără, de lacrimi, visul;
Pe-oglinda lacului de-argint, alunecă printre petale
Lăsând o şoaptă de alint din bogăţia firii sale...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!