În pădure, ca acasă...
Locul meu, de-o viață-l caut, rătăcind ca o nebună
Printre stele,-n Carul mare și cu un picior pe lună.
Scormonesc printre vestigii de furtună în sahare
Și când ninge-n galaxie mă apropii și de soare.
Mă primește universul, când trimit gându-nainte,
Explorez orice planetă cu o ceată de cuvinte.
Dar niciuna nu-nțelege graiul dulce-al limbii mele
Și mă-ntorc, luând cu mine, pentru drum, câteva stele.
Când mi-atinge talpa goală piatra munților, pe creste
Fiecare rană-adâncă, sapă-n mine o poveste.
Și pădurea mă ascunde ca o mamă grijulie,
Firul ierbii mă adoarme într-o dulce simfonie.
Frunzele șoptesc sonete și pe frunte mi se-așază,
Să îmi fie somnul pașnic, stau nestecenii de pază.
Și copacii-și pleacă ramul, visele să-mi învelească,
Peste glezne curg rășine, goana să mi-o odihnească.
Locul meu era aproape, chiar sub ochii mei de ciută
Hăituită de neviață și de-otrava de cucută.
''Un copac fără pădure'', fără frunze, fără poame,
Însetat de seva ploii, solitar și mort de foame.
Mi-e pădurea, cât mai este, loc de-odihnă pe pământ
Și de dragul ei, poeme am să-i scriu și am să-i cânt...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre somn
- poezii despre păduri
- poezii despre poezie
- poezii despre frunze
- poezii despre visare
- poezii despre timp
- poezii despre singurătate
- poezii despre ploaie
- poezii despre planete
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.