Suflet de crin

(În memoria bunicăi Elena)

Cum creşteau dulci nepoţei, colăciţi pe braţul ei!
Iarba verde-i îmbrăca pe călcâi rouă din stea,
Struguri întindeau potire, să le guste împlinire,
Pân' şi iarna ezita, să se ningă-n pleata sa...

Cu un pumn de nuci în poală şi cu nepăsări de boală,
Umerii strânşi în bundiţă şi cu fusta ei, pestriţă,
Vine sprintenă în vis, să-mi dea dorului nestins
Luna şi un lan de stele pentru lacrimile mele...

Zâmbetul ei nesupus nici poruncilor de sus,
Boiul fin, de Cosânzeană, moştenire de la mamă,
Bunătatea din ţărâne, albul rumenit din pâine,
Erau sufletului soare, ce şi din mormânt răsare...

Marea ei, de încântare şi fântâna de răbdare,
Mi le-a perfuzat cu dram, ca în frunză de la ram,
într-un munte de-alinare peste zile fără soare
Şi izvorul de iubire, ce-n copii şi-a curs menire.

Mi-a sădit crinul în sânge, doar din bucurii a plânge
Şi mă-mpiedic de o vină, dacă nu zâmbesc senină,
Mi-a lăsat de timp soroc, în copii cuminţi, noroc,
Nesfârşitul ei să-l cresc şi etern să o iubesc...

Aş da anii ca pomană, să-mi revăd draga Icoană,
De pe ramul de nepoată, s-o admire dulcea "gloată"...
Să-i mângâi fruntea de sfântă şi pe braţul ei, de leac,
Să mă reazem cu suflarea pe o clipă cât un veac...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!