Crizantemele omului nou

Prin noi înflorea melancolia,
crizantemele de toamnă a lumii.
Acele ceasului
la douăsprezece şi jumătate
sau şase fix... Coloana infinitului
ne privea fără chip,
poate un naos vertical?
O mare înălţare de martiri
ori o cascadă de sacrificii,
captivi între războiul împăraţilor
cu războiul indivizilor
cu războiul sufletelor întru eternitate.
Am tras un bumb în zid
să las semn de lacrimă metalică,
grosolană şi rece.
Acolo am vrut să scriu despre capătul
omului nou.
Primul pas afară din eon,
din marea criză a spiritului meu
martor şi torturat
într-o mulţime de spectatori
saturnini,
ameţiţi cu tării scumpe ca prohibiţia din America
sau din simţul comun...

La flori, ce să vezi(?), puzderie
de albine triste coborau
parcă din norii de vată ai minţii
înlăcrimate şi uitucă,
coborâţi să aducă negură
cât să le priească melancolicilor,
deşi pulsul sangvin ne călărea
încă de la început,
încă din lacul învierii noastre
din rărunchi...

Colac peste pupăză, un poliţist
a scos fiola acestei lumi
să suflăm în ea,
pentru a ne descoperi morbul
şi incompetenţa câmpului de flori care creştea din noi.
Am văzut atunci cum m-au descoperit,
cum au găsit amprenta mea pe trăgaci,
cum au cules bumbul într-o punguţă
apoi s-au tăinuit.
S-au depărtat zbierând către cer
un fel de nuncă de cocos

Ce să vezi atunci că tăria parfumului
tern şi melancolic
a îndurerat încă şi aldehida
care îşi strânse la piept spaima mea,
scoase o ceşcuţă de ceai
din porţelan fin, alb, smălţuit
apoi din nişte frunze ofilite
şi-a turnat ceaiul înmiresmat
agitând elegant
şi oftând...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!